Povestea neguțătorului de fericire

 

A fost odată ca niciodată un neguțător. Și acesta nu era un neguțător oarecare, care să vândă roșii, ardei sau telefoane deștepte. El făcea negoț cu mărfuri rare și mult râvnite în lumea oamenilor: cumpăra și vindea fericiri. Da, da, fericiri: mai mici, mai mari, mai profunde și mai superficiale, colorate în toate nuanțele curcubeului și parfumate în mii de miresme.

Și fiecare dintre aceste fericiri erau meșteșugite pentru fiecare cumpărător – erau fericiri pentru părinți, pentru fii și fiice, pentru soți, pentru șefi, pentru prieteni și chiar și pentru vecini.

Nici nu vreți să știți ce făcea neguțătorul nostru pentru a aduce fericirea fiecăruia dintre acești oameni. Se dădea peste cap în fiecare zi și născocea alte culori, alte materiale plăcute la atingere, picta, sculpta și modela fiecare fericire după cum își imagina că este gustul viitorului proprietar.

Însă, în ciuda tuturor eforturilor, zbaterilor și orelor peste program pe care le făcea, era tare nefericit. Știți ce i se întâmpla? Fericirile pe care le construia cu atâta grijă, în momentul în care ajungeau în mână celor cărora le erau destinate, se transformau în praf și pulbere.

La început s-a gândit că poate materialele nu sunt de calitate și a căutat cele mai bune și rezistente materiale, vopseluri și împodobiri. Rezultatul a fost același – praf și pulbere.

Apoi s-a gândit că muncă lui nu este suficient de bună, așa că s-a înscris la cele mai bune cursuri de perfecționare, chiar și la doctorat. (Există să știți și doctorat în fericire, dar se face doar la universitățile din insulele Oceanului Indian). După festivitatea de absolvire și aruncatul pălăriei pătrățoase în aer, s-a pus pe treabă, cu toată « nouă știință a fericirii » învățată în atâția ani. Dezastru! Cum a venit primul client în magazin să își ia fericirea, aceasta i s-a scurs printre degete…

Atunci neguțătorul, exasperat de-a dreptul, a început să se întrebe cum de i-a venit lui ideea să facă o carieră din a făuri fericirile celorlalți. Parcă dintotdeauna a știut că asta vrea să facă în viață, dar cum i-a încolțit ideea?

Și își aminti cum, bebeluș fiind, se legăna ușor în cărucior, privindu-i pe părinții lui, scăldați în lumina soarelui blând al unei după-amiezi de vară târzie. Atunci a auzit-o pe mama lui, spunându-i tatălui lui: «Bebelușul nostru o să ne facă foarte fericiți, vei vedea.» Și de atunci a știut: « Acesta este rolul meu pe lume, să îi fac fericiți.» Și apoi a crescut și intrat în relație cu mulți alți oameni – profesori, prieteni, colegi, iubită, apoi soție, copii, șefi, subalterni. Și a văzut că și toți aceștia își doreau fericire… deci, datele pieței spuneau că ar putea face o afacere de succes, să aducă fericirea celorlalți – cererea de piață era ridicată.

Revenind la eșecul lui din prezent, neguțătorul, care era un antreprenor cu  multă perseverență, cum deja ați văzut, și-a zis că își mai dă o ultima șansa, înainte de a abandona negoțul cu fericire. Ce și-a spus? Va construi acum o ultimă fericire, cea a lui însuși, pentru că nu mai suportă să vadă fața dezamăgită a vreunui mușteriu; măcar dacă o să se facă nisip, nu va dezamăgi pe nimeni altcineva.

Și a stat o săptămână întreagă și s-a gândit, și a scris, și a desenat iar apoi s-a apucat să făurească ce știa că îi aduce chiar lui fericire: O bucățică de soare, un petec de iarbă, un susur de pârau de munte, toate aranjate pe o până de vultur și aromate cu ghimbir proaspăt. Fiecare cu fericirea  , deh.

Şi când ultima bucăţică a fost aşezată la locul ei şi opera era desăvârşită, tare temător se apropie neguţătorul să îşi ia în mâini fericirea, acum din papucii de muşteriu. Era momentul mult aşteptat în care se decidea ce urmă să facă mai departe cu treaba asta cu fericirile. Şi… când a ridicat-o, mare minune, ce să vezi, nu numai că nu s-a făcut praf şi pulbere, dar a început să se transforme, să capete noi străluciri şi arome. Era o plăcere să o simtă aproape, ce mai, fericirea l-a năpădit pe de-a-ntregul.

Fiul lui cel mic se întâmplă tocmai să între să îi aducă prânzul pregătit de soţia neguţătorului, mare bucătăreasă de altfel. Văzând fericirea tatălui sau, îl îmbrăţişă şi ieşi din atelier strigând cu bucurie. « Tatăl meu a găsit fericirea! Tatăl meu e fericit! » şi o ţinu tot aşa până acasă. Oamenii din oraş, curioşi, veniră să-l vadă şi tare le mai plăcu să îl vadă cum arată fericit. Şi, imediat, au vrut şi ei să fie fericiţi: « Vrem şi noi să fim fericiţi? Cum ai făcut?  Arată-ne şi nouă! »

Şi de atunci încoace, neguţătorul nostru îi învaţă pe oamenii care vin la el cum anume să îşi făurească propria fericire. Nu îşi mai bate capul să se gândească ce şi cum i-ar face fericiţi pe alţii, ci îşi construieşte propria lui fericire, apoi îi ascultă şi îi ajută pe cei care îi cer să găsească şi să îşi făurească propria lor fericire. Această până când fericirea lui îl va purta spre altceva, dar această, dragii mei, este o altă poveste.

 

Şi am încălecat pe o șa şi am spus povestea aşa, sfârşit.

 

Morala:

Unii dintre noi îşi petrec viaţa încercând să îi facă pe ceilalţi fericiţi şi efectul tuturor acestor strădanii este, de fapt, o dublă nefericire:

  1. Nefericirea ta, pentru că nu faci ce ţi-ar aduce ţie fericire şi stare de bine, ci alegi să faci ceva ce îţi imaginezi că l-ar face fericit pe celălalt. Faci efortul pentru a întreţine o imagine a ta ideală, de fiu / fiica, angajat, prieten, soţ / soţie, părinte, vecin etc.
  1. Nefericirea celuilalt, pentru că nu vei face niciodată suficient, sau de fapt îşi dorea altceva (tu ai gătit friptură şi el voia ciorbă).

Este foarte simplu să devii neguţător de fericire, pentru că, atunci când eram foarte mici, dacă cei care ne îngrijeau se supărau sau erau nefericiţi riscăm să îi pierdem şi să pierdem astfel singurul nostru suport pe lume. Şi păstrăm această misiune de a-i face pe ceilalţi fericiţi toată viaţă, chiar dacă acum ştim că nu putem determina starea celuilalt, este a lui proprie şi nu o putem noi schimbă.

Iată şi câteva exemple:

În relaţia cu partenerul

 

Cu cât mai mult încerci să îi faci pe plac, să te laşi pe ţine deoparte, cu atât mai mult îl sufoci, îl îndepărtezi, devii neinteresant.

În relaţia cu copiii

Cu cât le îndeplineşti mai multe dorinţe, cu atât mai multe crize fac, sau nu le pasă de lucrurile lor, care te-au costat o grămadă de bani

În relaţiile profesionale

Cu cât faci mai multe şi te dau peste cap să rezolvi cu success toate sarcinile, cu atât vei primi mai multe.

În relaţia cu părinţii

Oricât te-ai strădui să faci cum vor ei şi să alegi în viaţă cum vor ei, vor fi veşnic nemulţumiţi: «Doar atât? Tu poţi mai mult de atât!»

 

 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.