Nu voi ierta…

 

Adesea  îmi spuneai că părul meu seamănă cu o vată de zahăr și ca un copil te lăsai purtat în împărăția viselor de mirosul lui.

Spuneai că am uzat corzile viorilor în nopțile în care încercai să mă împaci  pentru nimicurile cotidiene, când pleoapele se făceau  grele  și cuvintele se pierdeau odată cu ele.

Vocile lumii erau amestecate de puful pestriț într-o pernă, iar cutele cearceafului păreau valuri nesfârșite în ochii noștri. Am gustat stelele și mi s-au părut sărate, în timp ce amurgul îmi îmbrăca pielea în  scânteie  de foc.

Am cules amintiri și le-am prins în năvodul sufletului meu până  ce bucuria mi-a sărutat pleoapele, iar dimineața mi-a mușcat obrazul. Împreună  am  scris versuri pe trunchiuri de copac cu rouă și o cărare am desenat din rășină.

Când am uitat să vorbim am destrămat luna și din firele acesteia am brodat cuvinte.

Cu ce folos? În scurt timp au devenit roase de fluturii din noi…și fragmentele lor zac ca o epavă în adâncul inimilor noastre.  Am uitat de ele și am aflat non-cuvintele cioplite din scândurile sufletelor noastre. Împreună am devenit  echilibrul și centrul lumii noastre. Am împletit o perdea din ploaie și am îmbrățișat-o cu toată ființa noastră. Ne-am pierdut  în ea. Minutele și orele deveau șuruburi ruginite ale trecutului. Am zidit timpul în noi. Aici te-am iertat și am fost iertată… doar absența ta nu ți-o voi ierta, nici eu, nici coconul nostru.

 

 

Poveste trimisa de ~ Simina Teodorescu

 

 

 

 

One reply on “Nu voi ierta…

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.