Dragă Lucian,

Am simţit că nu mai știu să scriu, că poate prin căutarea asta de soare mi-am pierdut cuvintele pe drum și poate că așa și era, dar cumva mi-au venit la loc. Uneori simt că nu pot să arăt ce am în suflet, iar alteori parcă arăt prea multe, dar sunt sigură că de exprimat mă exprim mai bine în scris. Nu stiu dacă aceste cuvinte ale mele pot exprima mai bine ca pozele pe care le-ai făcut tu, de sufletul pe care tu l-ai surprins în ele sigur o face.

Oare zâmbetul și râsul din privire nu spune îndeajuns de multe ? Oare programul meu care începe adesea cu “noi” nu explică totul? Am ajuns de la “eu ” și ” tu” la noi. Am ajuns la “Noi doi” și sună frumos. Cred că poate am uitat să îți spun mulţumesc pentru toate momentele pe care le-ai transformat din banal în special. Poate că am uitat să îți mulțumesc pentru clipele petrecute cine știe pe unde. Poate am uitat cândva, dar sunt sigură că acum sunt mai vii, mai mari și mai ale noastre. Momentele sunt ale noastre.

Poate că nu sunt îndeajuns de lizibilă și poate că unori semăn cu un jurnal închis cu lacăt, iar cheia trebuie să o găsești tu, dar sunt sigură că ai reușit să vezi printre picături și să mă cunoști. Sunt și mai sigură de omul minunat care ești. Și ești.

Știi, lumea se învârte, dar dacă noi ne învârtim mai tare o facem pe ea să se învârtă în jurul nostru ? Oare facem lumea toată a noastră chiar și privită prin ochelari de soare ? Nu știu, dar sunt sigură că tu o faci pe a mea  mai deschisă și mai luminoasă.

 

Mulţumesc pentru tot și data viitoare când nu sunt lângă tine, dacă vezi cerul sunt infinit mai aproape de tine!

 

 

Cu multă dragoste,

Alecsandra

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on Google+

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.