Undeva în centrul lumii sale, trăia o tânără fată pe nume Exploria, copila cu ochi de lună și suflet de soare. Ea îndrăgea diminețile cu rouă, drumețiile și litera “m”, pentru că o scria cel mai frumos la școală. Era un copil cuminte și simplu, ce purta în sine un amestec nesfârșit de esențe și culori pe care nimeni nu îl cunoștea. Mama ei se simțea ușor dezamăgită de ea pentru nesiguranța pe care o avea atunci când cineva o întreba ce vrea să devină atunci când va fi mare. Exploria se gândea mereu.

Într-o dimineață, fetița deschise ochii și simți un puternic sentiment de căutare. Se eliberă iute din așternuturile calde, își umezi fața cu cea mai rece apă și începu să alerge spre undeva, lăsându-se condusă de tălpile înțepate de iarba uscată. A alergat și a alergat cam 27 de secunde până a obosit și, respirând greu, s-a decis să meargă în ritm obișnuit. Aparent, Exploria nu știa încă încotro o conduceau picioarele, dar timpul a trecut și nu s-a mai gândit la ele. S-a gândit la ea. Își dădu seama că plecase în căutarea răspunsului la acea întrebare ce o neliniștea mereu. ” Poate o fi un secret, si lumea nu vrea sa-l aflu”, se gândi ea.

Exploria nu știa sigur daca merge în direcția bună, dar nu știa nici dacă există o astfel de direcție. Aceasta se pierdea deseori în gânduri întortocheate și uneori stranii, apoi auzea câte un sunet născocit de planetă, ce o readucea la realitate și începea să se gândească din nou la picioare. Fetița își văzu ochii și sufletul pe cer de 4 ori, și cu cât timpul trecea, începea să simtă cum pământul o trăgea din ce în ce mai puternic către el. “Aș dormi puțin”, își spuse ea, îndreptându-se spre un petic de umbră exact de dimensiunea corpului ei mic. Amețită de creațiile minții sale, copila se liniști și începu să amorțească ușor, mângâiată de aerul cald al amiezii.

Soarele se pregătea și el de culcare. În somnul ei însetat, Exploria simți gâdilitura a mii de furnici ce alergau grăbite pe trupul ei. Se ridică și sări învârtindu-se și scărpinându-se speriată, privind locul în care adormise și dându-și  seama că greutatea corpului ei zdrobise un mușuroi proaspăt construit. Îi păru rău, așa că aranjă pământul împrăștiat în așa fel încât să semene cu ceea ce era înainte. Copilei i se părea din ce în ce mai greu să își continue drumul, simțindu-se încă obosită și luptându-se din greu cu vocea imaginară ce îi spunea să se întoarcă. Se gândi apoi că, dacă ar începe să spună poezii ar fi mai ușor, dar nu mai ținea minte decât una, așa că o recită de multe ori.

Deodată, se auzi o voce. Vocea era de această dată reală, și nu vorbea cu ea. Exploria urmări curioasă sunetul până ajunse să îl audă la doar câțiva metri.  Făcându-se și mai mică decât era, fetița încercă să recunoască în întunecimea nopții natura siluetei ce o zărise. Părea un bolovan vorbitor, sau un animal fermecat. Necunoscutul o înspăimânta, dar aceasta nu înceta să se apropie. Sunetul vocii sale devenea mai clar iar copila începea să distingă formele siluetei mult mai ușor. Era un bătrân cu părul lung și desfăcut, cu chipul cârlionțat și ochii întredeschiși. Arăta ca un vraci. Acesta se uita într-un punct fix de pe cer și în viziunea Exploriei, recita poezii ca și ea.

  • Ce faci? îl întrebă Exploria, așezându-se lângă acesta.

Omul stătu nemișcat câteva clipe, după care o privi pe fată în tăcere. Exploria nu se aștepta ca vraciul să îi răspundă la întrebare. Tăcerea i se părea apăsătoare pe măsură ce secundele treceau, iar în mintea fetei se învârtea haotic întrebarea la care plecase să caute răspuns. Nu știa dacă vraciul avea să o ajute să afle secretul. Cuvintele se zbăteau să îi iasă din minte prin urechi, prin piele, peste tot. Fața îi ardea puternic și într-un moment de slăbiciune, Exploria îl întrebă grăbindu-și cuvintele:

  • Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?

Bătrânul o privi din nou în tăcere. Expresia feței sale nu transmitea mai nimic, iar Exploria începea să își piardă curajul și speranța. După minute întregi de liniște nocturnă, vraciului i se auzi în sfârșit glasul.

  • În centrul tău, copilă, există un spirit activ. Cum te îngrijești de el?

Exploria tresări puternic din cauza vibrației sunetului vocii sale. Aceasta îl privi cu ochi mari și plini de confuzie, iar lunga perioadă de tăcere fuse urmată de un gest copilăresc. Copila ridică din umeri și plecă privirea. Nu știa. A urmat din nou liniște. Vraciul îi ceru Exploriei să închidă ochii. Timpul părea că se dilatase foarte mult și copila plutea printre zeci de unde luminoase și lente.

  • Încearcă să continui să plutești printre ele și să te uiți drept înainte, continuă vraciul ca și cum ar fi știut exact ceea ce vedeau ochii Exploriei.

Trupul copilei începu să emane căldura ce în interiorul ei ardea de energie activă.

  • Acum, găsește acel spirit și zboară spre el, continuă bătrânul.

Exploria tremura ușor din toate încheieturile, simțind zborul avid pe care îl parcurgea. Cu cât se apropia mai mult de destinația ei, cu atât simțea că urmează o explozie uriașă în Univers. Ajungând aproape de ea, se izbi cu putere și ochii i se inundaseră de lumină. În acea strălucire orbitoare, copila începu să recunoască firele de iarbă și tufișul sub care se ascunsese de soare ca să poată adormi. Se ridică cu un sentiment curat de împlinire în spirit și zâmbi odihnită. Fără să se gândească la nimic, porni spre casă repetând mereu:  în centrul tău, copilă, există un spirit activ. Zboară spre el. Zboară spre tine.

 

 

Călătoria nu are

Sfârșit.

Inspiratie ~ Diana Diaconu

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.