Am învățat

Până la 40 de ani…
…a trebuit să aștept ca să înțeleg că un barbat te poate iubi și foarte tarziu, chiar și după ce viața ți-a fost trăită, suferită, îmbâcsită cu reproșuri și cu ură…și așteptarea asta m-a făcut să simt și eu același lucru atunci când credeam că rezervele de iubire s-au epuizat până la mine…și atunci când nu ai chef nici măcar să te dai jos din pat, darămite să te mai și aranjezi cu placa la păr și să pleci, el e tot acolo, gata să îți ofere o mângâiere și o vorbă bună…și chiar dacă nu putem să batem Parisul de la un capăt la altul în fiecare an sau să ne „duelam” în nuci de cocos pe vreo insulă exotică, ei bine, aia tot iubire e…

…am învățat că poți să fii o mamă bună și la 20, și la 30, și la 40 ani, numai să ai curaj să încerci, dar în primul rând, să îți dorești să mai faci un copil. Poate că la 40 pare puțin târziu, dar la 20 nu pare devreme? Important e să vrei…

…am priceput, în sfârșit, că dacă ai un acoperiș deasupra capului, sănătate, o pâine de pus pe masă și o familie ești mai fericit decât milioane de multi alții…

… dar încă nu mi-a intrat în cap ( promit solemn ca la 50 de ani să mă reevaluez! ) că banul chiar e ochiul dracului, și ca e mai importantă sănătatea ta și timpul petrecut cu familia decât un job bine plătit care te dezumanizează complet, te distruge psihic și te face să devii un robot manevrat cu agilitate de către un șef intolerant…

…am învățat că dacă ai puțin talent la scris, asta e terapie pentru suflet și minte și e bine să o practici…o poezie încropită noaptea când tot orașul doarme, câteva rânduri despre orice și oricât așternute pe hârtie pot face minuni…tot e mai bine decât să ajung dependentă de prozac…Iar dacă nu am chef să citesc ceva ce e prea lung, citesc pe diagonală și e ok, nu mai fac un caz din asta și nu mă mai consider o incultă…

…am înțeles însă, din păcate, că e mai bine să îi povestești unui copac ce ai pe suflet decât să îi spui cuiva secretul tău, doar așa simțindu-te în siguranță. Tu ai vrut să te descarci nu neapărat ca să primești un feedback, mai ales ca acel feedback poate să nu fie unul sincer, și să fii aspru judecat, și tu nu asta cauți…vrei doar să fii ascultat, tăcerea ca răspuns îți risipește tenebroasele temeri…

…am fost surprinsă să constat că unui prieten – oricât de bun ar fi – tot îi aplici și tu punctul anterior ( îl judeci, doar ești și tu om) atunci când face ceva cu care tu nu ești de acord. Ți-a spus ce are de gând, tu ai încercat să îl / o convingi că nu e bine, dar hotărârea e deja luată, nu mai ești bunul prieten de o viață în acel moment… Te simți puțin trădat și rănit în amorul propriu și chiar dacă vrei să îl susții – îl asiguri că îl susții și o vei face întotdeauna – nu ești în stare să faci asta decât cu gura pentru că nu te lasă credințele, prejudecățile, ego-ul tău mereu alert și activ…trist…

…şi tot până la 40 de ani am înţeles că prietenii nu vin după tine când îţi schimbi jobul , starea civilă, sau sănătatea mintală. Prietenii ăştia prind rădăcini acolo unde s-au născut sau i-a aruncat viată şi nu se mai dezrădăcinează niciodată…Nu mai cred în prietenie, ştiu, iar e trist…

…mai ştiu şi că, pe lumea asta, există şi altceva în afară de pantofi cu toc,

…şi că te poţi plimba într-un parc de mână cu iubitul/a, nu doar la mall…

…am învăţat că oricât ai vrea tu să funcţioneze bunele maniere, să fii tratat cu respect, să ţi se răspundă la o întrebare atunci când o adresezi, se găseşte câte un „gică contra” care să-ţi încurce treburile şi să te dezamăgească…pentru a căta oară? Dar cine mai ţine socoteală…
…am realizat că dacă nu ne convine ceva, dacă conducătorii ne supără pentru că i-au măsuri deranjante şi adoptă legi strâmbe, stupide şi inutile pentru omul de rând, ne e prea lene să protestăm, să ieşim în stradă şi să ne strigăm nemulţumirea…mai bine pierdem vremea pe facebook şi ne văităm virtual când ceva nu merge…

…pe de altă parte, mă enervez foarte uşor şi mă revolt cu tărie când nu curge apă caldă la robinet…şi ce rezolv? O voi plăti mult şi bine în continuare chiar dacă nu o am…

…am văzut şi că nu mai există puterea argumentului…Am învăţat să comentăm aruncând cu piatra, atacând persoana şi nu ideea…Batjocura, dispreţul şi zeflemeaua sunt la putere, şi dacă nu te pricepi la limbajele astea rişti să mori în ignoranţă şi uitare…şi asta tot din păcate…

…am realizat că şcoala îi transformă pe ai noştri copii în vaşnici membri ai unei turme obediente…competiţia forţată, sugrumarea sub povara temelor fără logică şi fără măsură nu fac decât să îi transforme pe adulţii de mâine în docilii şi îndoctrinaţii copii de azi…Oare, i-a întrebat cineva pe aceşti copii dacă, în condiţiile astea, îşi mai doresc să crească vreodată? Mie mi-e frică de răspunsul lor…

 

…am priceput şi că nimic exagerat nu face bine, că forţarea limitelor nu are neapărat un rezultat pozitiv…Până şi mâncarea sănătoasă e aşa până la un punct şi prea multă varză ingerată poate duce la balonare…Nimic nu e ce pare a fi…

 

…am învăţat, în schimb, să practic toleranţa.

…și am mai învățat…dar ce mai contează ce a fost…ar mai fi atâtea de spus…Important e ce va fi de acum încolo…

Până acum au fost doar experiențe, de acum încolo începe cu adevărat…viața.

Articol trimis de Mădălina Vlăsceanu

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on Google+

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.