Ploaia

Afară iar plouă,

și lacrimi timide

rătăcesc anevoie printre stropii tot reci.

 

 

Pantofii sunt grei,

și sunete ude

m-apasă pe umeri de-o viață și-un pic.

 

Părul jilav

se prinde de trup

și stă atârnând un veac până mâine.

 

Vântul se zbate,

și-și urlă ecoul

peste munții bătrâni de mâhniri și dureri.

 

Luna lividă

își îndeamnă la fugă

și propria umbră de frica tăcerii.

 

O stea căzătoare

se-agață pierdută

de vălul cenușă ce-mbracă iar cerul.

 

Un strigăt fantomă

înghite în sec,

în urmă lăsând doar sufletu-mi gol,

și ploaia,

pantofii,

și părul,

ecoul,

și luna,

și steaua.

 

 

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.