În fond, există un singur mod de a trăi dragostea : trăind-o

 

Poate că dragostea este adevărul cel mai puţin absurd în această lume care nu duce lipsă de absurdităţi.

Şi poate că răspunsul cel mai simplu şi, totodată, concret la întrebările complicate ale filosofiei este cel pe care adolescenţii îl găsesc singuri, sărutându-se prin parcuri. Un bărbat şi o femeie care se iubesc corectează în parte ceea ce e rău alcătuit în creaţia lumii.

Mă văd pe un modest drum de ţară, un drum acoperit cu ierburi spălăcite de soare, într-o după-amiază de Primăvară, undeva pe un câmp din marginea oraşului, sub un cer înalt şi gol. Întrucât căruţele nu mai trec pe aici de mult, iarba creşte nestingherită.

Urmele căruţelor nici nu se mai văd. Şanţurile s-au umplut de bălării. Drumul nu mai duce nicăieri, dar adevăratele ţinte nu se află oare în noi ? O timiditate caraghioasă mă împinge să fiu puţin teatral. Încerc s-o ascund şi reuşesc doar s-o pun în evidenţă.

Ca să scap de acest mic supliciu, mă uit cum se îngroapă pantofii prin iarbă. Aş vrea să spun ceva deosebit, dar mă refugiez în platitudini : „Ce flori sunt astea ?” De fiecare dată când o pasăre ţaşneşte, speriată, din şanţ, mă opresc, mă uit după ea, iar peisajul mi se pare minunat, în ciuda încercărilor de a-l privi obiectiv : un cer luminos, dar ce este un cer luminos ? Un drum năpădit de ierburi, dar ce valoare are un drum lăsat în paragină?

Mai sunt câmpurile cultivate, fumegând până în orizont, mica pădurice rotundă din apropiere, liniştea prin care forfotesc tot felul de gaze. Un avion, din nou linişte şi parcă lumea nu mai are nimic ostil. Mă aflu în limita dintre real şi ireal.

Drumul e părăsit, bun doar ca să-ţi dea iluzia că înaintezi, dar e exact drumul ideal pentru doi oameni care nu vor să ajungă decât la ei înşişi. Ca să zic ceva, întreb : „Mai mergem ?” Răspunsul aruncă pe umerii mei răspunderea : „Cum vrei.”

Continuăm să mergem. În fond, există un singur mod de a trăi dragostea : trăind-o.
Nu se întâmpla nimic neobişnuit, Primăvara e ca toate primăverile, eu nu reuşesc să spun o frază memorabilă, dar oamenii nu obosesc să fie banali.

Şi uneori sunt fericiţi tocmai din această cauză.
Brusc, mă gândesc că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi şi, totodată, dezvăluie aproape tot ce e mediocru în noi.
La lumina ei, îţi vezi, ca niciodată înainte, scăderile. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt !

Niciodată n-ai fost atât de atent la impresiile altuia şi nu te-ai măsurat, la fel de preocupat, în funcţie de ele. Stingherit de limite, încerci să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii ca eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.
Vrei să fii şi vrei să pari. Vrei să devii mai bun.

Întrucât ştii lucruri pe care înainte le treceai cu vederea sau nu-ţi păsa de ele, dar acum te stânjenesc fiindcă te coboară în ochii celui pe care-l iubeşti. Aspiri să înlături tot ce l-ar putea dezamăgi şi, la drept vorbind, nu faci aceste sacrificii din generozitate.

Le accepţi pentru a fi cum ai vrea să fii. Şi cum începi să fii, de fapt, deoarece fără să ştie celălalt eşti, devii, într-o măsura, opera lui.

Aici stă, probabil, marea forţă stimulatoare a dragostei.

Greşesc oare sau primul simptom al declinului unei iubiri e tendinţa de a fi, din nou, mulţumit de tine, de a nu mai dori să pari mai inteligent, mai curajos, mai bun decât eşti ?

 

Octavian Paler – Capcane

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.