De dor. . .

Aţi simţit vreodată că vi se face frig de dor? Eu da. De oriunde mă întorc în mine mă înfioară gândul că nu voi revedea o culoare albastră ce mi-a atins sufletul, un zâmbet innocent şi cald care vorbea şi tăcând, o îmbrăţişare care mi-a dăruit toată căldura ce putea fi dată unei prime întâlniri care de fapt a fost şi ultima .

Aţi simţit vreodată că sufletul plânge şi e îngheţat de frig pentru că muzica lui frumoasă şi liniştită nu va putea ajunge la sufletul care iubeşte aceeaşi muzică, în nopţi târzii de Primăvară? Eu da. În tăcerea din inima mea suspină neauzită decât de mine chemarea , pentru o apropiere imposibilă, deci cea mai frumoasă.

Privesc cum norii se plimbă mândri de ropotele de ploaie ce ni le-au dăruit o zi întreagă, un soare ce se alintă trimiţându-ne ici colo câte o rază, păsările ce vin până-n fereastră care parcă ar vrea cu trilul lor să-mi dea căldura de care am nevoie, copacii ce freamătă cu frunzele prea ude încă de stropii grei de ploaie, un guguştiuc ce-şi cântă ca şi mine singura melodie pe care a-nvăţat-o.

Aţi simţit cum ochii vi se umplu de lacrimi şi parc-ar vrea să plângă de neputinţă şi de dor? Eu da. Cum mii de cuvinte pleacă din interior spre înafară şi se opresc doar cu puţin înainte de a fi rostite? Pentru că cel ce-ar trebui să le asculte e mult prea departe? Sau doar pentru simplul motiv că se consideră inutile dacă nu pot încânta auzul celui drag? Eu da. Cum mâinile îţi tremură pe-o cană de ceai aburind pentru că nu i-o poţi dărui celui iubit, decât în gând sau niciodat? Eu da.

Şi iată o lacrimă mai curajoasă alunecă liniştit pe faţă. Ea doar curge. Nu are sentimente. Sau are? Ne ajută, ele, lacrimile să scăpăm de tot ce-i rău în suflet? Voi ce spuneţi? De ce nu ne plac lacrimile oare? Nu cumva ar tebui să le iubim? Dar mai e loc pentru-o iubire atât de imposibilă pe lângă prima? Voi ce credeţi? Şi timp? Duşmanul nostru cel mai de temut? Poate că da, poate că nu.

Voi afla răspuns la toate aceste întrebări ce cu drag eu vi le pun? Poate că da, poate că nu. Dar eu voi aştepta, aici, în cercul meu de gânduri ce mă inundă cu miile în fieece minut. Voi aştepta ceva ce e posibil să nu mai vină niciodată. Sau mă înşel? Şi dacă se va-ntoarce? Va fi mai bun şi cu-o idee mai încrezător? Mai puţin stăpânit de-o teamă pe care, culmea eu am intuit-o, ba mai rău, am şi-nţeles-o? Poate că da, poate că nu.

Ideea e că eu voi aştepta, şi-n tot acest răstimp mă voi întoarce la clipele de fericire ce mi-au fost dăruite pentru a le spune cât de nepreţuite sunt pentru mine şi le voi ruga să rămână cu mine pentru a nu-mi mai fi atât de frig….de dor.

 

Octavian Paler

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on Google+

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.