Zbor de copil

“Tati, tati! Dacă îi dau drumul, zboară?”, îşi întreabă o mogâldeaţă tatăl în timp ce urca pe scările rulante de la metrou, ţinând în mânuţele îngheţate o bucată de carton.

 

Întotdeauna mi s-au părut fascinanţi copiii. Au acea sinceritate şi dezinvoltură în gesturi, vorbe, zâmbet. Cu toţii le-am avut la un moment dat. Numai că le-am “pierdut” pe drum. Am ales să pun ghilimelele pentru că eu cred cu tărie că, de fapt, nu sunt pierdute. Sunt doar puţin amorţite asemenea unei copac care se întâlneşte pentru prima dată cu fulgii de zăpadă. Dar la fel cum el renaşte primăvara, şi noi avem puterea să readucem la viaţă tot ce cândva era suprema carte de vizită a sufletului:

 

gângurit, voce alintată,

gâdilat, alergat, ascuns,

o privire complice, o trăsnaie,

o îmbrăţişare, un sărut,

chiot, inima vibrând a bucurie,

încredere, dragoste, zâmbet,

fericire.

 

Toate ne sunt amprente. Cu toate ne identificăm şi acum. Pentru că toate suntem noi.

 

 

Vă invit să zburăm!

Gabriela Obeada

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on Google+

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.