Dragule,

Dacă ai avea tu idee cât de tare aș vrea să te strâng în brațe, cât de dor îmi este de tine și de momentele în doi. Tu poate ai uitat, dar pielea mea năzdrăvană încă îți mai simte atingerea.

Mă plimb haotic prin târgurile de Crăciun și mi-aș dori să fii aici și să mă ții de mână, să ne pierdem ca doi îndrăgostiți prin mulțime. Mi-aș dori să uit de tot și să rămânem doar noi doi. Să nu existe nimic altceva.

Am luat un vin fiert și parcă simt cum îmi mai amorțește gheața din suflet, teama paralizantă și dorul imens de tine. Am învățat cum să trăiesc cu ele, cum să le duc zilnic cu mine, dar uneori este mai greu decât își poate imagina cineva. Este mai greu decât pot și eu să îmi imaginez. Cum poți să resimți un dor atât de imens pentru un om, este incredibil. Oamenii sunt incredibili pentru că pot înmagazina cantități industriale de sentimente într-un corp prea mic. Prea mic pentru o viață atât de grea.

Mă uit la luminițe și mi-aș dori ca ele să ne lumineze calea, drumul și poate și dragostea. Nu mai există un noi, dar uneori, închid ochii și te simt atât de real lângă mine, încât parcă doare. Doare că tu ești departe. Și nu, nu distanța doare, ci faptul că nu mai suntem împreună, faptul că îmi fac griji pentru tine, dacă ești bine, dacă ai grijă de tine, dacă, dacă și iar dacă. Da, tu mereu ai grijă de tine, dar adesea mi-aș dori să am eu grijă de tine.

Am zis că nu distanța asta stă între noi și știi de ce? Pentru că atunci când iubești nebunia atinge cote maxime. Da, știu că nu de la mine ți-ai fi dorit nebunia asta, dar știu că mi-aș fi dorit să iau primul avion să vin de sărbători acasă, pentru că acasă e acolo unde mi-a rămas și inima: uitată prin buzunarul cămășii tale albastre…da, cămașa aia pe care mi-aș fi dorit să…să și atât.Noi nu mai suntem noi. Poate că de asta nimeni nu îmi mai vinde un bilet către acasă. Mi s-a spus că nu există o rută până acolo dus, doar întors.

Crezi că a vrut să spună că ar trebui să vii tu și să îmi bați la ușă? Cumva, undeva adânc în sufletul meu mi-aș dori, doar că am încetat să mai cred în minuni. Suntem captivi undeva la mijloc, doar că nu pe același drum…. eu pe drumul meu, tu pe drumul tău, iar adesea, eu tot dau o fugă pe cărarea ta căte viitor să văd ce faci, să văd de ce ai nevoie. Eu te privesc, te salut, uneori mă uit dacă florile din grădina vieții tale au nevoie de o atingere și un alint, alteori mă uit să adun frunzele uscate sau doar le ud…Eu nu uit de tine, dar tu de ce o faci? Uiți că există cineva acolo care îți poartă de grijă, care își face griji. Uiți de mine, dar eu nu uit de tine. Ești undeva adânc în mintea mea.

Poate că nu suntem de sărbători împreună, iubitule, căci îmi e așa de dor să te numesc așa, însă indiferent de vreme, de moment, de orice, voi fi alături de tine. Aș vrea să ne luăm amândoi o sticlă de vin și să o bem împreună, să o savurăm și să ne bucurăm de sărbători în doi. Altfel de sărbători în doi.

 

Cu multă dragoste și dor,

Alecsandra

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on Google+

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.