Ce faci când primeşti un balon?

Este o poveste scurtă, vă spun de la început, însă e cea mai frumoasă dintre toate care mi s-au întâmplat, în această vară.

Joi, ora 10.00, peron Unirii 2 spre Pipera, la o întâlnire pentru un proiect de fotografie.

Ce-i drept, păstrez în mine mii de fotografii, pe care le port aproape zilnic. Uneori e greu, alteori mai uşor.
Azi e una dintre acele zile, când mă simt ca un roboţel. Cumva, îmi atrage atenţia o fetiţă şatenă cu bucle mari şi ochişori de veveriţă, încep să o imortalizez ….mama o tot aleargă, nu era amuzant pentru ea, însă eu mă abţineam să nu râd.

Apare o luminiţă din tunel, semn că vine trenul. Fetiţa se opreşte brusc şi spune: O să vină soarele şi acasă la noi, mami!

Mai mulţi din jur o auziseră pe micuţă şi brusc toţi păreau că reflectează, era linişte şi un aer cuminte.

Aglomeraţie.

Fac loc pasagerilor, timp în care mă uit fugitiv pe fotografiile făcute. când, deodată mă loveşte ceva.
Un tânăr care iese din metrou umflă un balon în faţa mea. Galben…îl strânge şi mi-l dă…abia îl zărisem, şi, brusc, nu îl mai văd.

Avea un sacoul maro, parcă. Intru în tren, nu găsesc loc şi îmi dau seama că nu pot să mă uit la fotografii, trebuia să ţin balonul, dar văd fetiţa şi i-l dau ei, la care ea: ” mami, mami, ai văzut…uite că a apărut soarele! ” M-am topit.

Mă gândeam la el din senin, băiatul fără chip. Era hilar. Bine că se anunţă Pipera să ajung mai repede la întâlnire.

Urc treptele şi apare o mâna din spatele meu cu un balon verde. Mă bufneşte râsul şi mă întorc imediat.
”Tuuu, dar erai la Unirii ”, îi zic. ” Am intrat la loc, pe la cealaltă uşa, scuze, nu vreau să pară că sunt vreun ciudat care urmăreşte fetele prin metrou. dar aşa am simţit. A fost frumos gestul tău.” Am rămas blocată şi cu un zâmbet în mine. ”Îmi permiţi să te conduc? cică aduc noroc.” îmi sopteşte şi îmi oferă balonul verde, în timp ce el umflă altul roz.

”Bine, hai! ” i-am răspuns. Abia l-am privit, pentru că mă simţeam privită. Aproape că ajung la destinaţie, mă dau cu rujul roşu repejor, sărut balonul verde şi i-l înapoiez, îmi iau rămas bun şi alerg fără să mă uit înapoi.
Îmi bătea inima, dar la întâlnire mă simţeam mai sigură ca niciodată. Îmi plăcea.

Plec încrezătoare, când să ies din clădire, doamna de la recepţie îmi face semn că are un mesaj pentru mine. Era un balon alb cu numărul lui de telefon. L-am luat stânjenită şi am plecat . Curaj, iar mai târziu i-am dat mesaj şi l-am invitat la micul dejun a doua zi, pe peronul de la Unirii.

Am ajuns prima. Aveam emoţii şi aşteptam cu nerăbdare să văd ce baloane mi-a pregătit de această dată. Mă şi gândeam la cele cu heliu.

Mă găseşte şi mă surprinde prin spate cu altceva: cu o imagine pe care să o mâncăm din priviri şi dorinţe: plimbare cu balonul în Cappadocia. Nu mai aveam cuvinte, îmi venea să îl sărut. Îmi suna telefonul întruna, dădeam pe respins.

După o vreme, verific telefonul: mesaj de la companie: ” Proiect aprobat, pleci săptămâna viitoare în Istanbul. Mai poţi lua pe cineva cu tine” ….şi am plecat cu balonul…

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on LinkedInShare on Google+

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.